Eu spun ca, doar cateodata, ni se pare inutil totul si atunci suntem la periferia noastra, a noastra ca fiinta umana, fiindca sunt atatea altele care ne asteapta spre a fi, noi insine, utili, insa – si acum ma refer doar la mine – suntem incrancenati in ale noastre si „cum vrem noi asa sa fie”.
Azi simt si eu acest inutil, ma uit in jur si, desi totul pare perfect, nimic nu ma bucura. Atunci cand nu te mai poti bucura, doar atunci incepe inutilul.
Cu ceva vreme in urma, cand aveam stari din astea, ma gandeam la mama, la cat de puternica era ea si cum depasea situatii incredibil de grele (moartea sotului de tanar, presiunea comunistilor, cresterea copiilor cu nimic, ceea ce ramanea dupa cote. Si altele). Acum ma uit in sus la cer, tresar la zgomotul de avion, pasarelele nu-mi mai transmit nimic, totul este anost.
In viata nu este important sa ajungi, ci drumul, fiindca niciodata nu ajungi nicaieri decat in moarte.
