Abia se crapa de ziua si niste zgomote specifice zilei de iarna speciale in care se taie porcii (doi sau trei) ajung pana la noi in camera din fata. Atunci, trezite si noi, copiii, tragem duna (o plapuma cu pene si fara cusaturi) peste cap sa nu auzim. Nu mai dormim, asteptam sa treaca momentul in care si mama, care i-a hranit si crescut cu drag, se ascunde in tinda (camera de zi). Ne bagam degetele in urechi dar nu dureaza mult caci mesterul este priceput. Ne imbracam in graba foarte gros, afara-i zapada si ger, iarna este iarna nu o gluma (ca acu’). Cand iesim afara se vad deja unul sau doua focuri mari in curtea gainilor. Placerea copiilor sa stea langa foc si sa-si frece mainile (cel putin asta faceam noi).
Nu, nu era nimic grotesc, nu era nimic barbar(barbar este sa iei purceii si sa-i izbesti de stalpii grajdului ca nu erau destul de performanti, asa cum am vazut eu pe un documentar), porcii parliti cu foc de paie se spalau si deveneau portocalii. Asta numesc eu tehnica de parlit porcul, sa devina soricul portocaliu nu cenusiu, nu negru, nu ars pana la slanina ci doar portocaliu. Dar, probabil, asta iese doar cu paie.
Dupa ce se terminau treburile in curte, adica oamenii, adica barbatii, se intra in casa cu toate produsele ce urmau a fi prelucrate, dar inainte se punea prima masa formata din sangerete. Se calea multa ceapa intr-o tigaie mare si apoi se punea sangele sarat si se facea ca o papara, fripta pe toate partile si care avea un gust nemaintalnit de dulce-sarat de mancare buna. Alaturi erau scoase muraturile, de tot felul, din fiecare: castraveti, gogosari si gogonele.
In timpul asta toate stateau la caldura ca sa poata fi desfacute intestinele si femeile, exclusiv bucatareasa care prepara mancarea, care era mama , ieseau afara si le spalau in prima etapa. Multe, multe erau etapele de curatit intestinele dar despre asta am scris in postarea de fix acu’un an. Important era sa fie facute bine, sa ne placa si noua copiilor. In timpul asta barbatii transau carcasele, scosesera pulpele cu soric cu tot pentru a le pune la sare si apoi la fum sa facem sunca cea de toate zilele de vara, scoasera carmanalele(cotlete cu os) si coastele, slaninele si puneau organele la fiert in cazanul din josul bucatariei .
Fac o paranteza si zic ceva legat de sunca, lata felia cat latul palmei si cu putina slanina pe langa. Eu veneam din sesiune cam slabuta, nah…nu prea mancam sau mancam branza Fagaras cu un corn, ne vindeam cartele de bursa si asa aveam bani de buzunar, asa ca ne bazam pe pachetele de acasa, insa cand venea sesiunea de vara avea si mama mult de lucru asa ca, asta era, veneam slaba moarta din sesiune si acasa intram la refacerea formelor si depozitelor de grasime: eu faceam mancarea, eu taiam cocosul care ma ciupea cand treceam in gradina, eu mancam seara de seara o zdravana felie de sunca cu paradaisa si piparca din gradina si cate felii de paine cerea meniul respectiv si eu ma ingrasasem la loc, astfel ca toamna, cand ne intalneam cu prietena mea, Carmen, imi zicea „frumoasa solduroasa” ironic, bineinteles si n-aveam treaba ca stiam eu ca nu-i de durata.
Acum, dupa ce strangeam vasele si le spalam ne apucam de pregatit masa de pranz, care trebuia sa se aseze exact cand barbatii mai aveau de lucru doar mezelurile si jumarile, adica topitul. Masa de pranz consta din doua feluri: tocana (fara cartofi) si varza, ambele cu carnea potrivita de la transat. Alaturi, de asemenea, muraturi speciale, ardei umpluti cu varza sau varza murata feliata asa cum o puneau ai mei la murat in ciubar. Ei bine, tocanita avea multa ceapa, multa carne si condimente din care nu lipsea piparca rosie adica boiaua. Varza, cred ca am scris reteta undeva, am facut si eu de cate ori am taiat porc aici la casa mea de cand sunt adulta si „vaccinata”, o mancare pe care mi-au laudat-o macelarii cu care am lucrat si carora le-am dat si acasa sa vada si nevasta ceva neamaivazut. Bun de tot.
Dupa masa de pranz strangeam iarasi vasele si pregateam masa de framantat, adica planseta aia mare de framantat, am uitat cum ii ziceam ca nu-i ziceam planseta si din faina cea mai buna si osanza care se dadea prim masina de tocat, mama facea chiflele si pogacelele. Am facut si eu dar doar atunci cand aduceam de la parintii mei faina alba de la moara din sat imi ieseau cam la fel. Umplute cu mac, cu nuci si cu gem, iar pogacelele insemnate cu romburi pe suprafata si presarate cu zahar inainte de copt. Nu, nu erau sarate, erau dulci. Alte muieri de prin casa, vecine care ajutau, pregateau cina.
Cina, adica la sfarsitul lucrului, cand toate erau puse la loc bine stiut, care la sare, care la scurs(carnatii), care la fiert, deci cina era formata din ciorba acra, friptura de carne si carnati si prajituri.
Asta era, in Banat, „pomana porcului”. De baut se bea rachiu si vin dar nu atat de mult incat sa nu se duca lucru bun pana la capat, ca era timp si-n zilele urmatoare.
Numa’ un lucru sa mai zic. Daca ma intreaba pe mine cineva ce-mi placea cel mai mult, ii zic si acum, a doua zi dimineata cand ne sculam cautam cratita cu friptura in untura ramasa de la cina. Carnea si carnatii fripti si raciti era deliciu pentru mine, bineinteles ca am uitat sa spun ca langa friptura aveam sos de hrean.
Da. Asa era in toti anii cand traiau parintii mei si multi ani dupa, cand noi, sotul meu si cu mine, am mai facut pomana porcului cumparat din piata.