E sarbatoare si ploua incet peste frunzele scuturate de vantul de ieri pe care as fi vrut sa le pozez in covorul lor multicolor de pe trotuar. N-am apucat. Am apucat doar sa-i spun sotului meu sa nu mature frunzele, aseara, ca vreau sa fac poze. Speram ca ploile incep mai tarziu, dar m-am trezit cu susur in burlane si cu imaginea intiparita doar in mintea mea (pe care, din pacate, nu pot sa v-o arat).
Ploua incet, ploua cuminte, ploua pe culorile toamnei timpurii, ploua si acopera lumina, ploua si uda tot ce atinge pana’n strafunduri.
Nu sunt fan al toamnei, nici al ploii, nici al norilor permanenti, nici al intunericului si asta fiindca sunt fan al soarelui, al caldurii, al arsitei, al luminii de oriunde ar veni ea, fiindca sunt nascuta in iulie, de ce altfel?Sunt fan al plimbarilor, al calatoriilor, al miscarii in aer liber si caldut, ori cald, ori fierbinte. Dar abia acum constat ca ploaia mi-e motiv de nostalgie, ca mi-este prietenul care nu mi-a spus niciodata ca ma place cat de cat si pe care l-am ignorat acoperit fiind de intamplarile din viata de om tanar.
Sunt omul de azi si de maine, nu cel de ieri. Asta pana’ntro zi.
