Un copil firav, slabut de fizic, brunet de culoare cu ochii negri si parul la fel care a luat grijile mamei ramasa singura sa creasca trei fete dintre care si eu de 4 ani. A luat in sufletelul lui mic sau mare necazul si l-a purtat pe fata, in ochi ca pe o nedumerire imensa dar si ca pe o responsabilitate.
Stiam ca mamei ii este greu si voiam sa-i iau din greu asupra mea ca sa-i fie ei mai usor. Si timida din zodia in care m-a zamislit Dumnezeu – un mare handicap timiditatea asta – si fara sa trag cu ochiul la altii si fara sa simt invidia sau sa-mi fi dorit sa fiu altfel, m-am impovarat la viata.
Nu-mi amintesc sa-mi fi dorit ceva, nu-mi amintesc sa fi avut vreun tel, chiar cred, acum, ca exista soarta si ca ea m-a calauzit toata viata mea. Si din timida care sunt a rasarit, treptat, puternica. Nu-i vorba ca puternica eram de la 7 ani cand caram apa in ghiscan de la al doilea colt de strada unde era fantana ce deservea un sfert din comuna Comlosul Mare. Eram de atunci puternica dar nu eram tupeista.
In scoala elementara eram a doua din clasa (unii spun ca nu exista locul 2, eu pe asta l-am avut ), aveam profesori buni, directoarea de scoala era profesoara mea de fizica. Nu stiu ce era fizica in scoala elementara, nu-mi amintesc sa-mi fi placut decat stiintele naturii materie pe care o preda doamna diriginta, Corciu Lucia. Imi placea tare mult doamna nostra diriginta si cred ca si dansa ma placea pe mine (in poze eram langa ea – de fapt in toate pozele de grup eram lanaga invatator sau langa diriginta – asa ca ma placea). La stiintele naturii stiu ca am invatat despre cernoziom. Cuvantul asta, neuzual in limbajul cotidian, mi-a ramas asa ca o stema in fata ochilor. Cernoziom. Cel mai bun sol in care se cultiva plantele cu succes.
Poate ca rasuna si rezona in mintea mea si faptul ca auzisem acasa cum ca eu eram destinata sa raman acasa cu parintii si sa lucrez pamantul si sa-i ajut la batranete. Dar n-a fost asa fiindca exact cand terminam scoala elementara parintii mei erau convinsi sa intre la colectiv ca, vezi doamne, daca nu, nu intra fata la liceu. Acum ma intreb, oare de ce au tinut parintii mei sa fac si eu liceul?
In liceu m-am acomodat greu. A trecut ceva vreme pana cand am simtit si eu ca cineva are nevoie de mine. Acest fapt m-a intarit. Cineva avea nevoie de mine sa explic fenomenele fizice descrise in manualul de fizica si pe care unii nu le intelegeau. Si eu veneam dimineata cu ceva mai devreme in clasa , caci stateam la internat si cand ma intreba vreo colega cum se explica ceva, se facea deodata gramada in jurul meu cat explicam lectia. Cred ca atunci am inceput sa prind incredere in mine, dar eram fericita si cand ieseam la tabla la matematica. Matematica era pasiunea mea.
In facultate , desi inainte mi se parea c-o sa fie simplu fiindca, ziceam eu, o sa invat doar ce-mi place, a fost greu, dar nu asa de greu ca in liceu. Acolo eram stimulata la anumite seminarii cand ma solicita asistentul la tabla ca sa rezolv problema si asta a insemnat la fel de mult pentru mine cat a insemnat explicatul lectiei de fizica la liceu. Foarte mult.
Este important sa dobandesti incredere in tine dar asta nu se intampla pur si simplu, cred ca e nevoie sa ai si noroc. Sa fii scos in fata, evidentiat, admirat, sa ti se multumeasca pentru ce ai facut si capeti incredere. Deci fraza din titlu cere semn de intrebare.
Cate inceputuri are omul in viata? Destule. Si eu de fiecare data am plecam cam de la zero. Adica o luam de fiecare data de la inceput cu acomodarea si restul. Si timiditatea statea atarnata greu de puternica ce era pipernicita undeva in obscur si multe am patimit pana cand balanta s-a inclinat in favoarea puternicei.
Imi doresc din tot sufletu ca fiul meu si cei apropiati mie sa aiba incredere in ei. Este lucrul cel mai important din viata.
