Va dati seama ca nu am nicio poza din perioada asta stresanta prin care am trecut. Am pozat la inceput, atunci, in Perth si speram ca, de-a-lungul calatoriei, sa tot fac poze, sa postez pe’ndelete calatoria mea de intoarcere, sa scriu pe blog si sa am ocupatie in loc sa bocesc de dor si de cruda realitate ca n-o mai tin in brate pe Lara, curand. Asa mi-am pregatit eu intoarcerea, in mintea mea, insa, nimic nu s-a intamplat cum am vrut.
Dar inainte a fost Londra unde am aterizat dupa 13 ore de nesomnul de noapte.Toata lumea avea mai multe bagaje de mana, nu era nicio restrictie la astea de mana, puteai sa te incarci ca magarul cand suie la munte.
Dupa cateva zeci de minute de la aterizare eu inca mai bajbaiam cautand Terminal 1 . Imbracata gros si agitata cumplit intrebam din loc in loc.Nu mai vedeam indicatoarele, va imaginati ce era de capul meu daca nu puteam urmari traseul dupa indicatoare? Ca n-o fi chiar asa de intortocheat, insa eu nu mai gandeam, am actionat pur si simplu ca un animal haituit.Cine ma haituia? Spaima ca voi pierde si aici legatura si voi mai intarzia o noapte prin aeroport. Si greutatea bagajelor ce atarnau de mine. Acum, cu stirile astea, am vazut ca ei nu dadeau cazare ca si namtii. Intr-un sfarsiit am ajuns unde trebuia mi-a dat tichet de imbarcare insa gate-ul nu era specificat, era cu semnul intrebarii.Ma duc la Departure si vad avionul meu de Munich ca pleaca la 11;05 si acum era 10;40 insa la Gate scria Please wait si asa a ramas scris pana cu zece minute inainte de ora decolarii. Decolare care s-a amanat cu doua ore, asta ca sa nu mai prind eu legatura mea la Munich.
Dragilor, tot ce vreau sa-mi ramana in amintire de pe acel aeroport este sau sunt doi oameni de culoare, care mi-au fost de un nemaipomenit ajutor. Primul, vazandu-ma panicata, aproape vorbeam singura, imi spuse ca nu e cazul sa fiu ingrijorata fiindca daca nu pleaca avionul nimeni nu pleaca nu numai eu, lucru evident insa pana nu mi l-a spus el nu l-am sesizat. Celalalt mi-a spus sa-l urmez ca si el tot cu zborul aceata va pleca. Si, uite-asa, m-am trezit la Gate 5 facand parte dintr-o multime de oameni care asteptau imbarcarea, mai multi fiind in picioare, ca si mine. Doua ore au trecut asa.Ma mir ca nu m-am prabusit langa bagaje.De fapt, in Perth lumea statea pe jos, era mocheta si din loc in loc, pe langa banci, vedeai grupuri stand pe jos impreuna cu copiii lor. Aici, sa ma fi asezat eu pe jos cred ca ma privea lumea cu ostilitate, sau cu mila.
Mare diferenta intre Europa si retul lumii , credeti-ma, m-am simtit in largul meu in Perth, in Singapore si cum am ajuns in Europa deja a inceput stresul mare.Acolo, in Australia si Singapore nimeni nu rade de tine daca bajbai ceva in engleza, te intelege si te ajuta. In Europa trebuie sa fii perfect altfel complexul de inferioritate iti blocheaza gandirea. Asa am perceput eu. Iar cei doi domni de care am spus mai sus sigur nu erau europeni.
Totusi ceva minunat, legat de limba lui Shakespeare, am trait.In avionul care ma ducea de la Londra la Munich am ascultat cea mai frumoasa si ingrijita limba engleza vorbita de o doamna profesoara. Mi-a atras atentia cand a pronuntat ceocesco si ca a fost omorat , povestea cu vecina ei, stand in spatele meu si asa am avut cateva zeci de minute minunate.Pur si simplu eram fascinata de pronuntia ingrijita, era ca si in Forsyte Saga .Va mai amintiti?
