Category Archives: Amintirile mele

Articole cu povesti demult si de acum intamplate

Azi, 3 decembrie, la oftalmolog

Ochii sunt oglinda sufletului. Cu siguranta ca daca in ochi apar opacitati, sufletul ti le-a provocat. Iar daca retina ti s-a subtiat, precis e de la suflet care-a suferit ceva ….contractii dupa ce stai cu sufletul strans sa afli daca e bine sau nu. Si daca literele iti fug prin fata ochiului, sigur este de la proasta circulatie sanguina la nivelul fundului de ochi.

Dar fundul sufletului? Acolo nu vom fi adunat fisuri, sparturi, expansiuni si , poate, opacitati? Numai fundul de ochi o poate, aceasta performanta”””  ?

Am fost la oftalmolog. Simplu, nene, nu ca altadata. Nici nu-mi amintesc de cand nu am mai fost la vreun specialist cu trimitere. Caci, fara trimitere, ma duc tot una. Am plecat intr-o plimbare sa ne, doar, interesam, pe la „douasprezece trecute fix”. Pe strazile noastre sparte de niste firme care au incapatanarea sa ingroape in pamant niste tuburi ce nu vor fi folosite niciodata. Cu botinele frumos lustruite, ferindu-ne de improscarile inevitabile cu spoiala baltilor de pe drum, am ajuns. La informatii, nimeni. In fata Policlinicii, o babuta. Pe coridor multa lume asteptand toata la ecograf. Mare descoperire si asta,  numai ca mie  nu mi-a folosit cand sa vada ce-am inauntru, asistenta/tul (ca nu mai stiu cine era) m-a intrebat daca mi-am vandut un rinichi. Hopaaaa, am facut o operatie dar  nu mi-au spus ca mi-au prelevat si rinichiul, aflu acum. Deci eco e depasita, clar. Procedura magnetica, aia tridimensionala, tomografia, asta-i mai evoluata. Acolo se vede tot foarte clar si cat de mare si cat de mic este fiecare rinichi, ca-i masoara, dom’ne.

Asa si sa nu ma departez de subiect, de unde noi ne duceam in plimbare sa vedem ce si cum se face  ca sa ajungi la o consultatie, ne-am trezit asteptand la usa. Am astepta ceva, nah, sa ne amintim de vremurile cand era multa lume la usa si sa se simta mai bine cel care stie cata lume are nevoie de el, dar dupa ce mi-a pus picaturi de dilatare (o, daca era asa de simpla si dilatarea de acum 41 de ani….) am mai asteptat o vreme,  fiind martora indeletnicirilor din decembrie pe internet: promotii, pret redus si alte oferte.

Cam atat. Restul sunt detalii(ca sa folosesc un slogan).

Romania mea

Ce simt eu de 1 Decembrie, simt tot timpul, doar ca azi, imagini de televiziune si muzica patriotica ma determina sa scriu, nu doar sa simt.

Simt un imens dor de parintii mei care m-au crescut cu multa dragoste, fara bataie, cu intelegere, cu laude meritate si ironii din care am invatat sa ma autodepasesc.

Simt un dor nemasurat de copiii mei, copilul meu are acum sotie si copil, familia lui, care  este si familia mea. Ei traiesc in emisfera sudica si asta ma face sa stau mai tot timpul cu fata spre SE (sudest). Viata mea de acum se trece in mare parte cu gandul la ei, cu rugaciuni pentru ei, cu dorinta de a-i imbratisa, cu speranta ca le este bine.

Simt un dor nesfarsit de copilarie, desi erau vremuri grele, cred ca am fost un copil rasfatat de soarta, iubit de parinti, apreciat la scoli, admirat de colegi, uneori. Mi-e dor de locurile natale acolo unde mai am doar morminte, de praful din curte cand toata vara nu ploua deloc si caram apa in gradina la fasolea urcatoare pe care mama o ducea la piata sa faca bani, sa ne creasca. Mi-e dor de ploaia de vara din Comlosul Mare cand tarana se facea imala si umblam desculta prin „clisa” mocirlinu-ma pe picioare, scotand jucaus imala printre degetele de la picioare. Mi-e dor de gradina uriasa – un hectar – in care daca intram cu o coaja de paine, vara sau toamna, in mana,  puteam sa ma satur si sa nu mai astept mancare gatita. Mi-e dor de ai mei, de toti cei cu care am trait in acele vremuri si din care o  mai am doar pe sora mea, Luci cu familia ei impartita in zari.

Simt ca mi-e dor de elevii mei, de fetele lor uimite si de figurile lor dornice sa absoarba toate sensurile pe care le auzeau despre fenomenele fizice, elevi care nu m-au dat uitarii nici dupa zeci de ani de la absolvire. Si care sunt imprastiati in lumea mare dupa norocul fiecaruia.

Mi-e dor si asta este o stare permanenta, este starea mea fundamentala. Nu stiu cum este sa nu-ti fie dor, mi-e dor si in somn si atunci visez despre toate.

Empatia este înnăscută

Eram la copii, mai aveam o saptamana si trebuia sa plec acasa. Tocmai implinise Lara Nicole 2 anisori. Eram tare suparata incat plangeam la web camera cu sotul meu. El ma consola cat putea de dincolo de ecran. Si atunci ma opresc din sughite si hohote  si vaiete, o clipa,  si vad ca Lara este in camera, tot vine spre mine si rade si hi hi hi si he he he si zambeste aplecata asa pe o parte ca venea din spatele meu si vroia s-o vad  si eu hohoteam de plans. Al meu vede si el si-mi zice: uite, uita-te la ea , scumpa de ea, cum vrea sa te impace, cum vrea sa te linisteasca! Si, desi nu pe ea eram suparata,  nu m-a suparat Lara Nicole niciodata, nu am putut sa trec brusc la alta stare, nu am luat-o langa mine, de fapt ea tot venea in camera mea  si se ducea inapoi in living pana cand eu n-am mai plans. Apoi ea s-a intristat sau a devenit neutra, nu mai stiu, isi facuse jobul, m-am linistit.

De asta zic, poate ca cu suflet ne nastem, cu empatie ne nastem, cu bunatate ne nastem si numai putine trasaturi de personalitate si de  caracter se deprind din educatie in familie , scoala si societate.

Este posibil ca o educatie gresita in familie sa estompeze trasaturile bune cu care ne nastem, fiindca, eu nu cred ca  rautatea, invidia si lipsa de generozitate, de intelegere sunt inascute.

Lara Nicole, draga si scumpa mea Lara Nicole, mai ieri ne-a identificat:

„grandma Eli…she’s maica, Costica…he’ s grandpa ”  , „two grandpa” si cand era de ziua mea, ca sa mi se alature sa-mi fie mai usor, cand i-am zis ” I’m  sixty-eight years ” a raspuns ” I sixty- eigt too”