Ce simt eu de 1 Decembrie, simt tot timpul, doar ca azi, imagini de televiziune si muzica patriotica ma determina sa scriu, nu doar sa simt.
Simt un imens dor de parintii mei care m-au crescut cu multa dragoste, fara bataie, cu intelegere, cu laude meritate si ironii din care am invatat sa ma autodepasesc.
Simt un dor nemasurat de copiii mei, copilul meu are acum sotie si copil, familia lui, care este si familia mea. Ei traiesc in emisfera sudica si asta ma face sa stau mai tot timpul cu fata spre SE (sudest). Viata mea de acum se trece in mare parte cu gandul la ei, cu rugaciuni pentru ei, cu dorinta de a-i imbratisa, cu speranta ca le este bine.
Simt un dor nesfarsit de copilarie, desi erau vremuri grele, cred ca am fost un copil rasfatat de soarta, iubit de parinti, apreciat la scoli, admirat de colegi, uneori. Mi-e dor de locurile natale acolo unde mai am doar morminte, de praful din curte cand toata vara nu ploua deloc si caram apa in gradina la fasolea urcatoare pe care mama o ducea la piata sa faca bani, sa ne creasca. Mi-e dor de ploaia de vara din Comlosul Mare cand tarana se facea imala si umblam desculta prin „clisa” mocirlinu-ma pe picioare, scotand jucaus imala printre degetele de la picioare. Mi-e dor de gradina uriasa – un hectar – in care daca intram cu o coaja de paine, vara sau toamna, in mana, puteam sa ma satur si sa nu mai astept mancare gatita. Mi-e dor de ai mei, de toti cei cu care am trait in acele vremuri si din care o mai am doar pe sora mea, Luci cu familia ei impartita in zari.
Simt ca mi-e dor de elevii mei, de fetele lor uimite si de figurile lor dornice sa absoarba toate sensurile pe care le auzeau despre fenomenele fizice, elevi care nu m-au dat uitarii nici dupa zeci de ani de la absolvire. Si care sunt imprastiati in lumea mare dupa norocul fiecaruia.
Mi-e dor si asta este o stare permanenta, este starea mea fundamentala. Nu stiu cum este sa nu-ti fie dor, mi-e dor si in somn si atunci visez despre toate.