Dragii mei,cat as fi eu de pesimista(dar nu sunt) cat as fi eu de credula(dar nu sunt) cat as fi eu de neincrezatoare(dar nu sunt) si cat as fi fost eu de sigura ca vremurile apuse nu se mai intorc niciodata,iata ca s-au intors.
Cand citesc blogurile prietenilor despre starea actuala a Romaniei,despre intentia si realizarea partidului-stat la care lucreaza pedeleii in frunte cu baselu si toate serviciile secrete(7) imi spun ca nu,asa ceva nu se mai poate,este imposibil sa ne reintoarca la umilinta,la picioare-n cur tocmai de la ei,niste neica-nimeni care fiindca-au fost MARI tovarasi pe vremea impuscatului acum prin prisma modelului basescu prind nu numai glas ci si puteri.
Am trait s-o vad si pe asta,sa-mi scrie mie aici la comentarii despre chiaburi ca si cand oamenii numiti asa de catre comunisti ar fi fost niste luseri. Am ajuns s-o traiesc si pe asta:regimul Dej s-a reintors.Ei,securistii si MARII tovarasi ,si-au facut in acesti 20 de ani situatii financiare excelente prin hotia de care stim cu totii,prin firmele capuse pe la primarii,etc si acum dupa 20 de ani vor sa anuleze iarasi istoria.Istoria adevarata.
Mai bine cititi aici despre cum a fost si va rog din inima sa nu ramaneti inerti si nici pasivi la injuriile pe care le veti primi in legatura cu ceea ce au fost parintii si bunicii vostri.Fiindca au fost oameni destoinici de la care regimul acela a luat tot,iar puii securistilor si tovarasilor de atunci vin acum sa ne scuipe pe noi intre ochi.Ia uitati ce mi-a scris la comentarii acea Tania:
„”””” Sau cum sta treaba, pentru „chiaburi” e in regula sa fure si sa nu recunoasca de unde au luat, iar „taranii” trebuie sa recunoasca?Ii lasi numa in ceata pentru ca iti place postura de victima si nedreptatita. Alta meteahna de-a „chiaburilor”?!””””
Cititi si „Ciulinii Baraganului„ de pe primul meu blog
Articol din Adevarul
„Chiaburul”, creaţia comunismului
Florentina Tone
23 afişări
Miercuri 29 apr 2009
„Chiaburul”, creaţia comunismului
Să ţi se aplice eticheta de „chiabur” în anii comunismului, mai cu seamă în perioada de început, reprezenta o condamnare la o viaţă de prigoană şi de dificultăţi. Dar până pe la sfârşitul anilor ’40 cuvântul nu se folosea aproape deloc în limba română. Şi cu siguranţă nu se folosea cu sensul adoptat de propaganda comunistă.
„Termenul a apărut la noi prin 1947-1948″, spune Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. „Chiabur” vine de la turcescul „kibar”, dar în România a început să fie utilizat de comunişti ca un fel de „traducere” a cuvântului „culac”, folosit pentru a-i desemna pe ţăranii înstăriţi din URSS în timpul anilor de teroare stalinistă.
„La noi nu se zicea până atunci chiabur, se zicea că respectivul ţăran e un bun gospodar”, mai spune Rusan. Începând cu 1949, termenul a intrat însă în lexicul uzual comunist şi a fost folosit masiv, mai cu seamă după Şedinţa Plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie, în care s-a hotărât „transformarea socialistă a agriculturii”. În traducere liberă, colectivizarea satelor.
Până în martie 1949 discuţiile despre „colectiv”, „colectivizare”, „gospodării agricole colective” fuseseră în mod intenţionat evitate. Romulus Rusan precizează: „Până atunci, ştiind că ţăranii care au fost în Rusia pe front văzuseră ce era acela un «colhoz», partidul a tot zis: «n-o să facem, fiţi liniştiţi, lucraţi-vă pământul». Iar în 1949, au recunoscut: se va face colectivizare”.
Termen instituit oficial în 1949
În 1949, aşadar, laţul se strânge în jurul ţăranilor. Iar partidul împarte populaţia satelor în patru grupuri mari, ocazie cu care se instituie în mod oficial categoria de chiabur. În raportul pe care îl prezintă Gh. Gheorghiu-Dej la Plenara din martie, liderul comunist vorbeşte despre proletariatul agricol (adică ţăranii fără pământ), care reprezenta circa 2,5% din populaţia satelor, despre ţărănimea săracă, reprezentând 57% din populaţie, ţărănimea mijlocie, în proporţie de 34%, şi despre chiaburime, „cea mai însemnată clasă exploatatoare a satelor noastre”.
Moşierii din lumea satelor nu mai existau în înşiruirea lui Dej pentru simplul fapt că ei fuseseră deja mătrăşiţi: în noaptea de 2 spre 3 martie 1949, la ora 2, echipe de activişti şi securişti scoseseră din casele lor mii de familii de moşieri. Se adoptase un decret – decretul 83, completând legea nr. 187/1945 – care prevedea exproprierea moşiilor de peste 50 de hectare şi a fermelor model. Decretul a lovit direct în moşierime: au fost naţionalizate 6.258 de moşii şi 4.456 de conace din toată ţara şi aproape 8.000 de persoane au fost strămutate forţat, potrivit lucrării „România în timpul războiului rece”.
„Batraci”, „bedniaci”, „seredniaci”, culaci
Chiaburul trebuia îngrădit. Iar regimul avea armele necesare: „restricţii la desfacerea băuturilor”, „impozitul agricol”, „colectările” etc.
Împărţirea în categorii a populaţiei rurale, realizate de Dej (proletariat agricol, ţărani săraci, ţărani mijlocii şi chiaburi), reproducea întocmai categorisirea sovietică: „batraci” (ţăranii fără pământ, care munceau cu ziua), „bedniaci” (ţăranii săraci), „seredniaci” (ţăranii mijlocaşi) şi „culaci” (ţăranii bogaţi). Şi tot ca şi în URSS, regimul românesc respingea chiaburii, pericolul suprem în lumea satelor, în perspectiva realizării colectivizării, şi se baza mai mult pe ţăranii săraci şi pe muncitorii agricoli.
Cei mijlocaşi erau consideraţi, cumva, „şovăielnici”, „lipsiţi de hotărâre”. Sau, cum spune Dej, în raportul prezentat la plenară: „[Ţăranul mijlocaş] şovăie încă şi va şovăi atâta timp cât nu va fi convins că alianţa sa cu clasa muncitoare şi cu sărăcimea satelor îi apără gospodăria sa împotriva chiaburimii hrăpăreţe”.
Cine e chiaburul?
Începând din acest moment, chiaburul e zugrăvit în cele mai negre tuşe, atât în discursurile oficiale, cât şi în articolele din oficios. Noua categorie nu e, însă, riguros definită nici în anii de început ai comunismului, nici mai târziu, prilej pentru nenumărate abuzuri. Se vorbeşte despre „burghezia satelor”, „exploatatori”, „specula mârşavă a chiaburilor”, dar ce înseamnă asta?
La prima vedere, sub pălăria termenului „chiabur” intră numai ţăranii înstăriţi, cei cu mai mult pământ decât media. În realitate, însă, aşa cum o arată numeroasele documente ale partidului, titulatura e mult mai generoasă şi e legată şi de posesia unor mijloace de producţie: sunt chiaburi şi proprietarii de batoze şi de tractoare (care câştigă diverse sume închiriindu-le celorlalţi ţărani), sunt chiaburi şi posesorii de cârciumi, de magazine, de mori, sunt chiaburi şi cei care îi „exploatează” pe ceilalţi ţărani, angajându-i pentru diverse munci.
Dar, important, intră în categoria de chiaburi chiar şi ţăranii săraci şi mijlocaşi care „sabotează” regimul, nepredându-şi cotele către stat, refuzând să intre în gospodăriile colective sau acţionând, prin diverse mijloace, împotriva regimului.
Criteriile lui Dej
În raportul prezentat la Plenara din martie, Dej încearcă să evidenţieze o serie de criterii cu ajutorul cărora să fie identificaţi chiaburii: „Pentru a deosebi muncitorul agricol, ţăranul sărac şi cel mijlocaş de chiabur, trebuie să ţinem seama de următoarele criterii: dacă are pământ, în ce regiune se află pământul, dacă mai posedă şi alte mijloace de producţie, câte şi anume ce fel de mijloace de producţie; felul de cultură; cât produce şi cât aduce din producţia sa pe piaţă; dacă exploatează sau nu munca străină; dacă este sau nu exploatat de alţii; mărimea familiei, precum şi o serie de împrejurări locale pe care le putem aprecia numai cercetând fiecare caz concret în parte”. Potrivit statisticilor din acele timpuri, publicate de oficios, gospodăriile chiaburilor reprezentau 5,5% din total.
„Vicleni”, „hrăpăreţi”, „ciuperci otrăvitoare”
Chiaburii, sub forma ciupercilor otrăvitoare, în „Urzica”
Foto: mnir – www.comunismulinromania.ro
„Furt, suprapreţ, exploatare, evaziuni, minciuni, camătă, speculă, svonuri, sabotaj, jaf”. În termenii aceştia e descris chiaburul într-o caricatură din „Scînteia”, din 23 aprilie 1949, căci oficiosul duce o campanie aprigă împotriva celor socotiţi chiaburi, adică „duşmani ai clasei muncitoare”. Dar caricaturi grăitoare pot fi găsite şi în „Urzica”, şi în celelalte publicaţii ale epocii.
Chiaburii sabotori
După luna martie a anului 1949, aproape că nu e număr al „Scînteii” care să nu cuprindă articole despre „actele de sabotaj” ale chiaburilor, despre modalităţile prin care aceştia şi-au alcătuit moşii întinse, exploatându-i pe cei mai săraci. Astăzi, articolele cu exemple moralizatoare din oficios par absurde.
Nu-ţi vine să crezi că puteau fi considerate credibile. În anii aceia, însă, situaţia era cruntă. În articolul de fond din „Scînteia” din 24 martie 1949, chiaburii erau prezentaţi drept „hrăpăreţi şi vicleni”, oameni care „au pus mâna pe cel mai roditor pământ”, care „au cele mai multe unelte de muncă, ba chiar şi maşini agricole şi tractoare”, „cele mai multe şi mai bune vite de muncă”, „unii au prăvălii sau cârciumi în sat”, „alţii au moară, uleiniţă sau cazane de ţuică”, „alţii stăpânesc păduri întinse sau însemnate suprafeţe de vie, de livezi de pomi roditori sau păşuni”.
În „Urzica”, chiaburii sunt înfăţişaţi sub forma unor ciuperci otrăvitoare, dat fiind că otrăvesc lumea satului cu zvonuri privind colectivizarea.
„Fierbe fierea în chiaburi”
„Chiaburii prostesc pe săracii şi mijlocaşii prea încrezători spunându-le că numai «prin munca şi hărnicia lor» au reuşit să-şi agonisească averea”, se precizează în oficios.
Potrivit „Scînteii”, „chiaburimea este duşmană regimului de democraţie populară, duşmană a clasei muncitoare şi a ţărănimii muncitoare”. Un alt text, din 22 martie 1949, inventariază acţiunile prin care „a ajuns chiaburul Anghel Ştefan din Otopeni-Ilfov să pună stăpânire pe un cătun întreg”, înşelându-i pe ţărani, un altul din 31 martie conchide: „Ară tractoarele Statului, fierbe fierea în chiaburi”.
Şi asta pentru că, vezi-Doamne, ţăranii nu mai aveau nevoie de tractoarele chiaburilor să-şi are pământul, că arau cu cele ale statului. Cele mai multe dintre texte îi „înfierează” pe chiaburi, ca sa folosim un alt termen drag regimului. „Chiabur demascat în ziarul de perete pentru că n’a vrut să-şi plătească impozitele”, „Chiaburi sabotori daţi în judecată”, sunt alte titluri din „Scînteia” din 28 mai 1949.
Lupta cu elitele satelor
Dincolo de etichetele şi de motivaţiile oficiale, un lucru era clar: ţăranii înstăriţi, acei buni gospodari din sate, reprezentau un pericol suprem pentru apropiata campanie de colectivizare. Ei se bucurau de avantajele muncii lor şi nu doreau schimbarea situaţiei, ei reprezentau de factori de influenţă în lumea satelor, motiv pentru care trebuiau să fie îngrădiţi. Partidul ştia asta iar lupta împotriva „chiaburilor” a fost, de fapt, şi o luptă împotriva elitelor din sate.
Marginalizaţi, anchetaţi şi arestaţi din motive diverse, gospodarii satului şi-au pierdut influenţa. Averile le-au fost confiscate, casele, în unele cazuri, au devenit sedii ale viitoarelor gospodării agricole colective, iar copiii n-au fost primiţi la facultăţi din motive de „origine nesănătoasă”. Sau au fost primiţi numai atunci când părinţii erau de acord să renunţe la pământ.
Au fost şi cazuri – numeroase, de altfel – când ţărani consideraţi chiaburi au fost executaţi pentru că întreţineau rezistenţa la colectivizare şi pentru a servi drept exemplu. Într-un raport al Securităţii, citat în lucrarea „Banalitatea răului” a lui Marius Oprea, se precizează că trei chiaburi din comuna Bistra, judeţul Alba, au fost executaţi, iar motivaţia era următoarea: „În judeţul Turda trebuie până la 23 august să ia fiinţă mai multe gospodării agricole colective şi, din cauza chiaburimii care făcea propagandă contra gospodăriilor şi cum ţăranii săraci erau sub influenţa lor, nu puteau sa ia fiinţă aceste gospodării”. Au fost împuşcaţi cei trei şi a doua zi „a crescut cu mult numărul cetăţenilor înscrişi pentru gospodăria colectivă”.
Familii cu destine frânte
Viorica Panaitescu are 80 de ani şi e fată de chiabur. Aşa a fost catalogată în anii comunismului. Tatăl, învăţător într-o comună din Teleorman, adunase câteva hectare de pământ pentru cele trei fete ale lui. „Când s-a căsătorit, tata n-a avut nimic. Că era dintr-o familie cu 10 fraţi. Dar a fost foarte gospodar şi a muncit.
A tras toată viaţa şi a purtat pantaloni de dimie ca să strângă pentru fetele lui”. Îşi dă la o parte ochelarii şi-şi şterge lacrimile ivite fără voie în ochii mici.
Pământul învăţătorului socotit chiabur a trecut la stat imediat ce a început prigoana împotriva gospodarilor înstăriţi: „nu i-a rămas nici măcar pământul din fundul curţii, şi pe ăla a trebuit să îl dea”. Şi când fata lui cea mică, Viorica, s-a înscris la Facultatea de Medicină, altă poveste neplăcută: „Când s-a afişat repartiţia pe săli pentru examen, eu nu eram pe liste. Secretara pusese deoparte dosarul meu, alături de alte dosare. Ca fiică de chiabur nu puteam da la Medicină.
Şi m-am înscris la ASE. Acolo te puteai înscrie dacă erai din familie de chiaburi dar rămâneai studentă doar dacă intrai în primii 5%. Şi am intrat. M-am făcut economistă şi nu-mi pare rău”.
Coşmarul cu pantofii găuriţi
N-a avut o viaţă prea uşoară Viorica Panaitescu. Nici ea, nici familia ei: „Stăteam în gazdă la Bucureşti cu sora mea mijlocie şi chiria costa 600 de lei pe lună. Iar tata rămăsese doar cu salariul de învăţător, de 400 de lei.
Plângeam şi mă gândeam: «ce-o fi mai vândut tata, ca să ne plătească nouă chiria?» Că vânduse tot de prin curte să ne ţină pe noi la Bucureşti, a dat jos grajdul, pătulul, a vândut lemnele, fiarele… A avut o capră, a vândut-o şi pe ea. Au ajuns rău şi nu erau vinovaţi de nimic”. O familie distrusă, adusă la sapă de lemn. Şi ca ea, alte atâtea.
Acum o bunică de 80 de ani, doamna Panaitescu îşi aminteşte că a urmărit-o toată viaţa povestea asta: „Eram cea mai mică dintre surori şi purtam întotdeauna hainele lor.
Surorile mele aveau mâinile mai lungi iar eu aveam tot timpul mânecile rochiilor suflecate. Iar pantofi noi noi n-am avut până n-am ajuns să am salariul meu. Purtam pantofii surorilor care ajungeau la mine cu talpa găurită. Puneam un carton pe dinăuntru şi aşa mergeam la facultate. Ani de zile am avut coşmaruri: visam că port pantofii găuriţi şi că păşesc cu talpa goală pe asfalt”.
CUVÂNT COMPROMIS
Astăzi, cuvântul „chiabur” nu se mai foloseşte. Face parte din categoria cuvintelor compromise, încărcate negativ, alături de termeni şi sintagme precum „organizaţie de bază”, „tovarăş”, „congres”, aşa cum precizează lingvista Ioana Vintilă-Rădulescu, de la Institutul „Iorgu Iordan – Al. Rosseti”.
Vedeti si acest document.Presedintele acestei asociatii este consateanul meu.
