Unul dintre noi a plecat şi astfel ne-a adunat împreună pe prieteni şi foşti colegi.A fost trist deşi cel plecat suferea de 16 ani o comoţie cerebrală cu semiparalizie pe stânga.Aseara la ora 8 era slujba de saracusta si deodata intra val-vartej un tanar si alearga la sicriu dupa ce nimereste mai intai in bratele mamei lui.Hohote de plans s-au auzit in toata capela.Copilul cel mic din Detroit ajunsese la capataiul tatalui si intalnirea este cruda,dureroasa.Toti,majoritatea dintre noi care avem copii plecati peste oceane ne imaginam scena propriului sicriu.Cat as vrea sa mai pot sa ma ridic inca o data din sicriu ca sa-l imbratisez! E cumplit ce-au facut conducatorii astia contemporani cu mine:primul m-a obligat sa-mi fac casa cat un castel ca altfel nu se putea apoi au venit altii care mi-au izgonit copilul nu numai din oras ci si din tara.Singuri.Iar din sufragerie se aude de cativa ani o..ceva care se vaeta incontinuu.
La sfarsit ne-am promis că o să ne vedem mai des fiindcă avem ce ne spune însă, de Paşti, unii pleacă la copiii lor la Sibiel,altora le vin copiii acasă din Bucureşti şi din Timişoara iar noi…noi nu aşteptăm decât un google talk cu copiii noştri.Când să ne întâlnim cu ei?La înmormântări.Groaznic.Şi cine ştie cine urmează.Eu ,oricum nu am timp de asta fiindcă, deşi nu-mi plac planurile, pe anul ăsta planul meu este în plină acţiune.Mă şi văd în august făcând conserve şi mâncare pentru al meu soţ să-i ţină multă vreme de nevastă.Da,am multă treabă.Când să mă mai întâlnesc şi cu prietenii?
Viaţa este o veşnică goană să prinzi timpul de mâine.
