Premiul acesta ORO a declansat o rumoare,o vibratie in blogosfera demna de invidiat de catre alte…categorii”””.A produs emotii,bucuria recunoasterii si senzatia ca nu scrii numai pentru tine pe blogul tau personal.Ce am simtit eu de ieri pana astazi??E greu de spus,insa este un semn faptul ca stau nedezlipita de computer,ca nu pot sa ma apuc de treaba mea,care asteapta,care nu pleaca nicaieri,deci da 🙂
Imi amintesc acum de anii 80,mai exact 82,83,84,85,86.Erau anii in care eram solicitata la maxim,de catre mine.Faceam casa,pregatiri si ore cu duiumul in plus fata de incadrare,toate „ferestrele” mele din orar mi le umpleam cu lectii la clasele la care aveam 4 ore pe saptamana si mie si lor,copiilor de liceu,performerilor,nu le ajungeau.Istorie,ed.fizica si alte materii(considerate mai putin importante si predate de colegi care preferau sa-mi ia locul in fereastra) se transformau ad-hoc in fizica.Nu,nu predam noutati,faceam fixare prin rezolvari de probleme si de aceea elevii erau incantati,nu ii incarcam mai mult ci dimpotriva,le desluseam tainele unei metode ,logic,lucrurile deveneau limpezi si greul…usor.
Eram fericita.Obosita cumplit,era iarna,mergeam la Brasov la judetene.In timpul concursului/examen scris dupa ce am vazut subiectele,ca eram in comisie si apoi nu aveam voie sa parasim sala din scoala,la Saguna era,deci dupa ce am vazut subiectele ,am vazut cat sunt de grele si fireste ca m-am gandit la solutii,asteptam sa-mi vina ideea,sa am inspiratie,sa stiu rezolvarea inainte de a iesi concurentii din sala si sa stiu despre ce povestesc cu ei.Ei bine,atunci ,de data aceea, nu am gasit ,nu mi-a sclipit nimic,nu stiam cum se face un subpunct desigur.Cel mai greu,cel despre creatie,cel pentru cei mai dotati copii in domeniu. Dar nici ceilalti nu stiau,colegii mei de la liceu erau detasati.Unul mai jovial zicea:concursul nu-i pentru mine…este pentru ei,pentru elevi,de aia sunt ei geniali ca pot da solutii la astfel de probleme…eu nu-s genial! Si radeam.Dar mie nu-mi dadea pace.Dupa ce-au iesit copiii aveam in program sa mergem la Poiana sa ne dam cu sania,sa stam la o cofetarie,sa mergem la Sura Dacilor si in autocarul care ne ducea la Poiana s-a auzit deodata un strigat prin zumzetul de fond: STIU!STIU CUM SE FACE! Si fata mea mica,acoperita partial de un fes crosetat de mama mea,alb ca neaua de afara, se schimonosi intr-un zambet…de fericire.N-am sa uit acel moment niciodata,nu se poate uita asa ceva…erau toti olimpicii in jurul meu si se uitau seriosi la mine,iar profu de care ziceam,cel jovial zice: esti nebuna! Tu la asta te gandesti acum cand ne relaxam??
Fericire.Am gustat fericirea,acesta este unul din momentele mele de fericire.Nu se compara cu nimic.Mi-au trecut maldare de bancnote prin maini,nu am simtit nimic niciodata,era doar atat…bine ca avem cu ce…
De fapt eu am pornit sa scriu acest articol despre altceva si fara sa vreau asa a mers…insa unde este fericire la asa o intensitate este si putina tristete( de fapt zicala este altfel,cu desteptaciune si prostia,dar…nah ).
Asteptam consiliu de consiliu,cel de analiza,la inceputul trimestrului urmator,asteptam cu infrigurare sa se auda si numele meu printre cei cu care scoala se lauda.Niciodata nu l-am auzit,dar absolut niciodata,iar eu nu eram genul care sa iau cuvantul dupa si sa aduc vorba si sa o oblig pe secretara sa scrie ce zic eu in procesul verbal care ramanea la arhiva scolii.Acesta a fost amarul,putinul amar care insa nu-mi potolea setea de rezultate deosebite cu elevii mei.De fapt nimeni nu m-a incurcat,nu m-a oprit,nu m-a incurajat,dar nici in slavi nu m-a ridicat.M-am simtit libera in vremuri grele,cand despre libertate nici nu puteai vorbi.Eu faceam doar ce vroiam(nu faceam inv.politic si informare politica la dirigentie decat cand aveam inspectie :D) ,nu-mi faceam materiale cu propaganda ca nu le intelegeam si eu ce nu inteleg nu pot sa fac.Dar,cu toate astea nu am patit nimic…nu m-au dat afara din partid ca nu eram acolo,nu mi-au luat clasele bune ba dimpotriva mi le-au dat mie pe cele cu copii selectionati dupa media de intrare.De fapt,dupa ce am dovedit eu ce se poate face la un liceu industrial cu copiii dotati,cu clasele bune, nimeni nu s-a mai inghesuit sa ia clasele bune,imi ramaneau mie…fiindca nimeni nu vroia sa faca eforturi suplimentare gratis,in afara de mine.
Fericire,cine ar crede ca se masoara in sclipiri de inspiratie?!
E frumos acasa, doar vara. Acum , iarna, sunt pisicile care ne dau impresia ca avem ocupatie. Noi suntem bine si azi, de ziua ta, vom inchina un paharel cu tuica de pere (din parul nostru) in sanatatea ta, dragul nostru drag.
