Aud peste tot o replica ce-mi staruie in minte si la care eu abia acum pot sa raspund.Cica,iti este prieten adevarat acela pe care il suni la 2 noaptea pentru a-i cere ajutor.Este doar o figura de stil?Caci eu am luat-o asa,mot a mot,de pragmatica ce sunt si prozaica si plata si cum mai vreti voi.
Deci,daca eu nu am sunat niciodata in viata mea, asta de pe pamant, pe nimeni la 2 noaptea sa-i cer ajutor (decat pe sora mea sa-i spun ca mama noastra draga tocmai….) ,daca nu am cerut ajutor cuiva inseamna ca nu am prieten/a?
Dar am fost si eu tanara,am avut momente in viata cand cineva m-a ajutat fara sa-i cer,cineva m-a sunat si mi-a dat o informatie foarte importanta pentru mine si restul vietii mele,fiindca acel telefon ,mai bine zis urmarile lui ,m-a/u facut sa-mi recapat increderea in mine,sa-mi revina speranta pe care dintr-un mare/mic esec mi-o pierdusem si datorita acelui telefon eu am fost in viata asta o persoana puternica cu incredere in mine si oameni,cu drag de meserie si de oameni,cu bucurie de viata si cu sperante .
Mai aud ,de la televizor,cum ca oricat de prieten ai fi cu cineva tot ii spui ce nu-ti place la el.
Ei,bine,nici asta nu mi s-a’ntamplat.Prietena mea nu mi-a spus niciodata ce nu-i place la mine si nici eu nu i-am spus ei,poate fiindca nu este treaba mea,nu traiesc in casa cu prietena,nu ma afecteaza ceea ce ,poate,nu mi-ar placea la ea,atunci de ce sa-i spun eu??In relatia mea cu ea nu este nevoie ,deoarece acele aspecte nu intra in discutie si totusi discutam despre orice,avem si pareri diferite dar cu o diplomatie aproape inascuta ea stie sa-mi arate ca este nitel de alta parere dar asta nu-i asa o problema mare,asta nu ne desparte ci doar ne personalizeaza.
Este o mare artă să ştii să fii prieten. 
(google imagine)