Bunicii paterni, Pesecan Epta si Pesecan Tina( nascuta Olarescu ),s-au nascut in Sarbia,in Banatul Sarbesc si au venit in comuna mea natala locuind la Nr 1.
Ei au fost oameni instariti avand pamanturi care pe atunci insemna avere.Pamantul era cea mai mare bogatie a unei gospodarii.Oamenii care aveau pamant aveau si de muncit dar aveau si o siguranta si o prestanta in ierarhia sateasca. Aveau oameni la munca campului pe care-i plateau cu ziua si carora le dadea de mancare,dar munceau cot la cot cu ei.
Aveau si bani,erau milioanele de lei si bunicii mei aveau sacii intregi de bani pe care,asa imi spunea mama mea,surorile mele i-au ars o zi intreaga in cuptorul de paine.Probabil ca daca ti-i gasea erai pedepsit de comunistii care facusera reforma monetara,adica guvernul Groza,in 1947 august.
La 11 august 1947 se anunta ca oamenii au 3 zile la dispozitie ca sa-si schimbe banii.Se trecea de la 20.000 de lei la 1 LEU si se schimba diferit,de exemplu un agricultor putea schimba 5 milioane de lei vechi pe care primea 250 de lei noi.
Bunicii mei paterni aveau 2 copii,pe tatal meu Vichente,despre care am scris si pe fratele lui mai mic Ghita care a avut gemeni si de care s-au ingrijit bunicii mei paterni atat de bine incat atunci cand cealalta bunica a gemenilor, emigrand in America,i-a chemat pe toata familia acolo,definitiv,fiindca era fiica ei si putea asta.Ei,bine,atunci bunicii mei paterni nu le-au permis fiului si nurorii sa plece din tara.
Asta era in vremuri comuniste cand lumea incerca sa supravietuiasca si sa-si gaseasca o cale de a trai altfel decat ne propunea sistemul comunist.
Deci,fiindca nu au plecat ,ca si copii de scoala primara,caci atati ani aveau pe atunci,ei nu au plecat din sat niciodata,s-au facut tractoristi si au dus o viata de mizerie,ca adulti.Unul din ei este demult mort.Niciunul din ei nu a avut copii.
Soarta.Asta este ceea ce inseamna soarta sau destin.
Poate ca si din acest motiv,undeva in subconstientul meu nu m-as fi opus niciodata la plecarea copilului meu din tara .
Bunicii mei paterni au fost catalogati „chiaburi” si deportati pe Baragan ,in primavara lui 1951,primind „repartitie” intr-un camp,intre 4 tarusi pe o suprafata de 50 de metri,poate.Acolo si-au incropit un bordei in groapa facuta pe acea parcela.Am mai scris despre deportati in Baragan pe primul meu blog. Au stat acolo pana in 1955,si-au facut casa acolo au facut o asezare omeneasca imreuna cu ceilalti,cu celelalte familii si satul s-a numit Stancuta.Alte familii din comuna mea natala au facut asezarea Urleasca.
Eu,ca un copil ce eram, de cativa anisori, simt o rezonanta la aceste doau nume de sate de deportati din Baragan,mi se strange sufletul,parul de pe piele mi se ridica,adica ma imparosez,asa se zicea la noi si multumesc Lui Dumnezeu ca noi,mama si cu noi trei fetele ei ,nu am fost „ridicati”,tocmai murise tata si asa am scapat.
Bunicii mei paterni s-au intors din Baragan si au putut sa-si cumpere o casa mare, tot pe strada noastra insa la celalalt capat cam la (1,5 – 2 )Km de noi.Stiu asta caci mi se parea ca nu mai ajung la ei cand ne duceam .
Eram la scoala elementara,prin clasele 5-7 si abia asteptam taierea porcilor ,ziua cand direct de la scoala mergeam la bunici impreuna cu prietena mea Aneta(premiu I) care locuia aproape de bunicii mei. Nu-mi amintesc daca noi ,pe vremea aia,ne revenisem si puteam taia porci,insa imi amintesc ca la un moment dat ai mei parinti puteau taia 3 porci pe iarna.Pentru ca oricate greutati li se puneau in fata ei le-au depasit.
va urma
Am sa corectez ceva fiindca ulterior mi-am amintit ca bunicii mei ,cand s-au intors de pe Baragan au locuit intr-o casa a unei rude, aflata in Lunga (sat format dintr-o strada tare lunga pana la granita cu Sarbia despre care se vorbeste in romanul „Femeia in rosu”,eroina plecata in America de acolo,din Lunga si ajunsa iubita lui John Dillinger ).
Noi aveam o bucata de pamant prin apropiere unde mama plantase arpagic,la contract cu statul,caci totul era asa,erai obligat sa pui in pamant ce-ti spuneau ei si tot lor sa le dai toata recolta,ei fiind statul-partid comunist roman.
Cand mergeam la sapat arpagicul,la pranz mama nu avea in traista mancare si ne duceam la bunici sa mancam fiindca ,desi ei venisera din Baragan ei nu erau supusi cotelor acelora,inca si o duceau un pic mai bine.Erau anii aceia,am povestit undeva,cand mama s-a dus la Comlosul-Mic la prietenul tatalui mort sa-i spuna nevoile.
Acum,cand am scris statul-partid comunist care ne-a luat totul,mai putin viata,ma gandesc la statul-partid pedeleu de azi care iarasi ne ia totul.De cate ori trebuie sa se repete istoria????
Bunicul Epta era un om inalt si drept,ca statura si bland si blajin si hotarat si categoric si intelegator si intransigent si cald si impunator,dar nu m-a luat niciodata pe genunchii lui sa-mi spuna o poveste.L-am iubit.
Bunica mea Tina era o femeie mica de statura slabuta,subtirica,nu am vazut-o niciodata decat in haine pana la pamant ,negre si cu basma pe cap,doar fata ei frumoasa,caci era o femeie frumoasa i-o vedeam,.Era,cum sa spun,bruneta cu niste ochi negrii foarte patrunzatori,migdalati si totodata calzi,iar buzele ei erau groase si rosii pana la 80 de ani.Era blanda si buna,vorbea calm si rar si nu mult,nu era precipitata niciodata parca avea tot timpul din lume si cand bunicii mei s-au prapadit,pe rand,eu nu am fost acolo,doar la mormintul lor ma duc din cand in cand sa depun o floare,sa smulg o buruiana si sa povestesc apoi cu sora mea despre ei.
Cand ne duceam la ea,dupa ce s-au mutat unde ziceam la inceput,pe strada noastra dar foarte departe,ne dadea lapte caci avea vaca si ne mai intreba cum este tata asta nou al nostru,adica tata Sandu,fiindca deh,era in locul fiului ei,normal ca o interesa.Noi ii spuneam ca este bine,ca nu ne bate,ca se poarta frumos cu noi si ea,mamaTina,caci asa ii spuneam,nu mai zicea nimic.Nu ne-a invatat niciodata sa fim impotriva parintilor,erau vremuri grele,intelegea si ea de ce s-a maritat mama ,cu trei fete de crescut.
Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe bunicii mei,tata Epta si mama Tina !
