Vremea pesnsiei este ceva ce eu mi-am dorit mai mult decat terminarea facultatii si incadrarea in munca la un liceu nou construit dupa regulile constructiei socialismului; chimie, combinat chimic si apoi liceu industrial de chimie. Si nu am fost repartizata fortat, eu mi-am ales dintr-o gama destul de vasta de posturi in invatamant si in industrie. De fapt, de mai inainte , am inceput sa aleg, sa fac ce vreau fara sa-mi manifest nesupunerea ci sa fac in asa fel incat ceea ce mi s-a cerut sa mi se potriveasca mie sau, altfel spus, sa mi se ceara doar ceea ce eu voiam sa fac.
Dar nu despre asta vreau sa scriu eu acum, vreau sa scriu, asa cum zice prima fraza, ca mi-am dorit sa intru in pensie la termen, adica 57 si trei luni, fiindca aveam oportunitatea de a calatori peste ocean, de a vedea si altfel de lume, de a vedea cum se traieste in State , de a face altceva, complet altceva decat facusem pana atunci zi de zi. Si m-am bucurat.
M-am bucurat cand am iesit (zic pentru prima data asa) la pensie si fiindca, eu spirit liber si independent, ieseam complet dintr-un program cu zile ore minute si secunde si intram intr-o libertate de genul”fac ce vreau eu si cand vreau eu”. Asa ca, drept paranteza, cand am fost cauatata sa suplinesc o colega vreo sase luni am raspuns categoric ca nu este in sfera mea de dorinti, iar cand am fost cautata sa pregatesc pentru facultate cu ore particulare am raspuns categoric nu, nu ma mai ocup. Si asta dupa multi ani de cand rupsesem legatura cu scoala si programul meu de profesor.
Un episod dragut care mi-a dat de gandit, de fapt sunt doua episoade din astea, cand mi-a venit sa scriu pe blog lectii de fizica sumare, sintetico-analitic, despre cum se poate vedea si frumos invatarea materiei mele. Asa am sintetizat tot ce aveam de spus despre subiect in sase lectii ( Ne place fizica se numeste categoria de pe blog unde se gasesc acestea). Si alt episod care mi-a mai amintit de profesia mea este unul cam asa: imi zice sotul meu ca vine la noi un coleg de-al lui ca sa-i rezolv eu testul de fizica pe care o sa-l dea ginerele lui (!) ca sa-si incheie nu stiu ce cursuri care cursuri ii erau necesare pentru o incadrare in munca. Trecand peste actul de binefacere pentru omul necajit cu un copil mic care mai si trebuie sa dea examene la fizica, am ramas tablou cand am realizat ca sotul meu ma anunta asta, asa…normal, ca si cand mi-ar fi spus sa pregatesc ceva de mancare ca are el un invitat la masa. Nu-mi venea sa cred ca el si-a asumat asta in numele meu, el care stia cata lume am refuzat de cate ori am fost cautata sa dau lectii, el care stie ca nu m-am mai atins de fizica de peste zece ani, el care stie cat de drag imi era si cat de brusc am intrerupt si m-am regasit in cu totul alte preocupari.
Normal ca a urmat o cearta ca la carte din care a rezultat concluzia ca si el stie fizica ca doar de la mine o invatase asa ca sa-i rezolve el testul si gata buna. Si asa a fost. De bun simt, fata de colegul lui, am stat la masa cu ei ca sa supervizez raspunsurile. Credeti ca se uita prima dragoste? Ei, nu, nici chiar asa, nu am avut orgasm, dar am simtit inca o data (daca mai era nevoie) cata pasiune am avut eu pentru meseria mea si cat de frumoasa este fizica si cata placere furnizeaza frumusetea ei. Acesta a fost si ultimul episod cand eu am mai avut contact mental cu fizica.
Intre timp, de atunci, din 200? de cand m-am pensinat am avut o viata minunata, de nedescris, splendida, plina de surprize, de neprevazut, de bucurii neasteptate si asteptate, de tot ceea ce isi poate dori cineva. Cineva ca mine, fireste. Am calatorit in Vest si in Est, am zburat cu avioane, am cascat ochii prin aeroporturi (se poate citi la categoria Australia de pe blog), am avut emotii necunoscute pana atunci, am simtit inertia in spatele meu cand ma presa accelerat spatarul fotoliului din avion la decolare si pocnetele urechilor la coborare brusca in avioanele mici de ruta Munich-Sibiu de exemplu.
Am vazut lumea sau o mica parte din ea si fiecare reintoarcere era ca o prelungire in fericire, pe chip ramanandu-mi zambetul proverbial cu care te intampina fiecare om cu care te intalnesti oriunde. Da, nu-i doar proverbial, este chiar adevarat. Lumea civilizata, dragilor, are alta culoare, alt miros, alt gust, are zambet in loc de incruntare, are umor in loc de nervi, are destindere in loc de stres, are tot ce nu se gaseste pe plaiuri mioritice. Si pentru asta, pentru ca am avut ocazia sa simt, vad, aud si inteleg toate astea ii multumesc nepoatei mele Simona din California si fiului meu Cosmin din Australia de Vest. Daca ei nu erau acolo, toate astea ale mele nu erau nici in visuri. Multumesc dragii mei si va sunt recunoscatoare ca m-ati chemat la voi de fiecare data.
Apoi am devenit bunici si am cunoscut cea mai extraordinara fiinta din lume pentru noi, Lara Nicole. O minune care ne umple, da, ne umple pensia cu bucurii saptamanal. Daca as aduna bucuriile pe care ni le-a facut nepotica noastra in acesti cinci ani ai ei as ajunge pana la stele si inapoi de cateva ori inconjurand toate sistemele solare din Univers si inca o data. Si, pentru ca eu sunt o persoana care se focuseaza pe ceva anume, nici nu stiu cum gestionam bucuriile astea daca se intamplau inainte de pensie. Timpul potrivit cu bucuria potrivita.
Sa nu trebuiasca sa te trezesti la o ora anume zilnic este o binecuvantare. Sa nu ai un program de-a lungul unei zile, este o minune pentru mine. Sa fac ce vreau si cand vreau si sa nu stiu nici ce pensie am si nici cand se termina si nici daca s-a terminat si sa nu ma intereseze daca ceva s-a scumpit sau s-a ieftinit, sa-mi duc zilele in afara stresului creat de bani (si asta nu fiindca am multi) fiindca asa sunt eu, banii nu sunt stapanii mei (of, dar cand ii aud si azi pe multi ca au milioane in loc de sute…..eh, m-am obisnuit si inteleg ca aceia niciodata nu vor zice altfel), iar eu, ma rog, nu vreau sa supar pe nimeni dintre cei care m-au intrebat „la ce imi ajuta matematica si fizica sa le invat?”, le spun doar ca acesta este un secret, un mare secret si de care profita doar cei care au putut invata.
Este o fericire sa fii la pensie. Dar asta cu o conditie: sa nu stai toata ziua si noaptea cu ochii’n ecrane de tv si de laptop, sa nu-ti pese de starea jalnica in care ne-au adus(la nivel de oras) conducatorii, sa ai dexteritatea sa-ti ocupi timpul cu altceva decat cu lene, sa te poti gandi si la altii carora, daca ai posibilitatea, sa le faci bine, sa simti satisfactii cand dai si nu numai cand primesti, sa fii sanatos cat de cat. Sa-ti umpli timpul cu ceea ce te linisteste, te incanta, te bucura, te inspira, te motiveaza si te face sa te simti bine.
Sunt pensionara si nu ma plang, nu ma vaet, nu sunt inregimentata politic, ba, de curand, nu mai fac parte nici din electorat. Este minunat sa fii pensionar!