E sigur ca 1 mai este o zi (ne) fasta pentru mine. Era in 2009 cand nu am murit fiindca am avut Ingerul aproape (pe undeva, cred, am povestit despre asta).
Azi ne-am dus sa luam lucruri cu lista si cu necesarul ca tot omul. Incarc carutul fara mila cu lucruri utile, vreau sa achit eu cu cardul meu (de ce sa tot scot de la bancomat? ), scot portofelul si inlemnesc, imi sta inima, cardul nu se vede (desi era deobicei intr-un loc vizibil dupa deschiderea portofelului), cotrobai cu toata carnea de pe mine tremurand (apropo de bancul ala cu sotul a carei zile de munca este scurta 😀 ) si intru in panica, ma retrag deoparte in timp ce sotul meu imi preia intentia.
L-am pierdut, nu-l pun in alt loc, daca nu-i aici nu-i nicaieri, trebuie sa sun la banca sa-l blocheze, daca nu o fi fost deja golit contul meu cu pensia de pe un an intreg. Plang fara lacrimi, cam asa cum se zgarnie un copil cand vrea ceva aproape imposibil, ne grabim spre casa (desi vroiam sa cutreieram si alte locuri), caut prin doua buzunare fara speranta, doar de forma si ma indrept spre laptop sa gasesc nr. la care sa sun la banca. Sotul meu era linistit (noi asa suntem, cand unul da de greu celalalt il incurajaza si-l linisteste) cautand in portofelul meu.
Nu-i aici, zic, n-are cum sa fie daca nu se vede. Scoate tot din el pipaie prin adancurile captuselilor de portofel; parca e ceva tare aici, zice. Nu poate fi cardul, zic, ca este prea mic, e un carton de la vreo eticheta de poseta sau ceva…
Ahhh… nu pot sa cred cum a intrat ingratul acolo ca si cand ar fi fost viu si ar fi vrut sa se joace de-a v-ati ascunselea cu mine!
E cert ca de 1 mai ar trebui sa ma duc la biserica nu la cumparaturi.
