Postarea asta a Printesei m-a facut sa ma gandesc putin la mine, la mine cea care am fost odata, la mine cea care sunt acum. Vrei, nu vrei, viata te schimba. Nu in esenta, dar te schimba in comportament.
Eram o figura, ce mai! Iute ca chiperul, tare ca piatra, iute ca sageata sa le fac eu pe toate. La serviciu nu-mi ajungeau orele si foloseam si pauzele; nu, nici pas nu se auzea, ca nu stateam eu in pauze la clase neinteresate de materia mea. Iar copiii, elevii, adica, daca erau isteti, stiau ca le vreau binele si nu cracneau. Aveau noroc sa aiba dupa ora mea alta la care proful venea mai tarziu.
Dar nu despre scoala vroiam sa spun (am scris asta cu mult timp in urma, pe undeva, nu mai stiu unde ) ci despre mine. Cum alergam eu de la autobuz pana acasa, la doua si ceva ca acasa era multa treaba si intre doua si patru cate poti face?! Asa ca , ultima data cand ma grabisem a fost si data la care m-am trezit intinsa pe sosea cat eram de lunga cu bratele ca broasca ce sta gata sa sara si ma uitam in stanga si-n dreapta sa vad daca ma calca vreo masina, ca nu ma puteam misca de jos decat cu gatul. Venea o masina si m-a ocolit generos, Dumnezeu sa-i dea noroc ca nu m-a calcat.
Apoi, intr-un tarziu, am inceract sa ma ridic si sa constat ca din palmele julite tasneste sange prin pelicula de praf, din genunchi la fel. Dar unde sa ma spal, nu aveam unde, nicio cunostinta nu locuia prin preajma, asa ca , nacajita tare, am luat-o, in continuare, la picior cam inca un km pana am ajuns acasa.
De atunci am terminat-o cu fuga, cu alergatul acasa ca am multa treaba. Dar am trecut si pe o terapie pentru vitaminizare si mineralizare, Centrum de la A la Zinc. Nu-i fac reclama dar in fiecare primavara ma scotea din „depresie”.
Acum n-ai sa ma mai vezi alergand pe strada (desi nu mi-ar strica sa fac un pic de jogging). Acum „alerg” pe bicicleta, dar cum strazile sunt stricate de la sapaturi de santiere care nu se mai termina, bicicleta trepideaza si simt o rezonanta in palmele de pe ghidon, asa ca fie circul pe trotuare, care si ele-s intrerupte de pietris din poarta’n poarta, fie, daca nu e foarte cald, merg pe jos, adica ma plimb.
Ce faceam eu in timpul recuperat din fuga catre casa? Nimic important as spune acum dupa zeci de ani. Treburi gospodaresti. Ceva ce se vede doar daca nu este facut: curatenie, mancare, ordine sau gradinarit care nu era o treaba ci o relaxare, o bucurie, o placere si o incantare.
Femeile. Suntem foarte ocupate atat timp cat ne sunt copiii acasa, fie ca-s mici fie ca-s mari. Pentru ca avem impresia ca pentru ei facem eforturi. Chiar daca o fi asa, este gresit sa spunem „m-am sacrificat pentru tine” unui copil, fiindca nu ti-ai refacut viata dupa ce ai ramas singura cu copilul/copiii. Copilul nu ti-a cerut asta, ai facut cum ai vrut si cum ti-a iesit, deci nu mai vreau sa aud sintagma asta. Fiindca nu te-ai dus in conecedii neavand posibilitatea asta , nu-s de vina copiii. Fiindca nu te-ai distrat cum ai fi vrut ca trebuia sa stai, seara de seara, acasa cu copiii, nu-s de vina copiii.
Dar si cand zboara din cuibul parintesc si-si fac viata lor departe de noi, ei bine, atunci avem tot timpul din lume sa le ducem dorul. Nu facem nimic altceva din tot ce n-am avut timp sa facem, nu ne distram mai mult, nu citim mai mult, nu mergem in concedii mai des si , de fapt, ce asteptam? ASTEPTAM ZIUA DE MAINE. Care va fi ca cea de azi si ca cea de ieri. Monotonia vietii fara copii si fara nepoti alaturi de tine, care sa-ti dea din tineretea si vigurozitatea lor imprumut. Care sa-ti inveseleasca zilele si sa te incarce cu problemele lor de viata, sa cauti sa-i ajuti, sa le fii alaturi, sa-i imbratisezi ca si cand erau mici. Sa auzi glasuri tinere, vesele ori planset de copil, harmalaie in curtea ta si zumzet de oboseala in serile tale din casa, asta numesc eu FERICIRE la batranete.
