Cred ca din aceasta cauza am ales sa plec departe de parinti si astfel am avut parte de nenumarate calatorii.Ei,nu chiar nenumarate,sa punem 5 pe an,in 39 de ani aproape 200,pe aceesi ruta,putin modificata, Comlos-Timisoara-Fagaras sau Fagaras-Arad-Comlos,la care mai adaugam cateva, in iarna in care mama mea se pregatea de…plecare.La acest numar ar trebui sa stiu ,nu numai toate statiile de oprire ci si pe celelalte,prin care trecea trenul cu viteza putin micsorata.Dar nu,eu nu le stiu nici acum exact pe toate,inca ma intreb daca Vintu de Jos este inainte sau dupa Orastie,dar este si inainte si dupa, depinde din ce sens vii.Asa ca…ce importanta are.Important era sa nimeresc in compartiment cu oameni dispusi sa vorbeasca si sa asculte,caci,desi imi luam cate o cartulie in poseta,de cele mai multe ori nu reuseam sa o scot de acolo.Iar cand nu-mi puneam carte in geanta,ce credeti?Culmea…calatoream singura in compartiment.
Intotdeauna abia asteptam sa plec cu trenul,mai ales dupa o perioada de mare oboseala,caci am lucrat intens cat am lucrat si acasa si la servici,nu m-am crutat si nimeni nu m-a crutat.Dar mie asta-mi placea,ca doara nu trageam la plug,faceam ceva interesant,eram absorbita pana la fanatism de munca mea,cea intelectuala,fireste si o faceam cu daruire totala,cu singura multumire,recunoasterea.Poate ca unii lucrau pentru bani,de regula asa este normal,eu insa si acum spun ca daca as fi trait numai din salar,as fi fost muritor de foame.Astfel,eu niciodata nu numai ca nu am spus,dar nici nu am gandit asa cum faceau altii …pentru banii astia e si prea mult ca m-am deplasat pana aici.
Si sa revin,inainte de fiecare calatorie eram foarte obosita,la asta contribuind si o zi inainte,sau doua, de pregatiri,caci nu plecam ,in niciun sens, cu poseta pe umar si evantaiul in mana,desi de fiecare data,atat fiul meu,cat si sora mea imi spuneau asta,ca-si doresc sa ma astepte la gara si eu sa n-am bagaje.Ha ha ha…ar fi vrut ei,doar din tren pana la masina,ca apoi ,cand ajungeam acasa la ei si nu aveam nimic de desfacut din bagaje…,atunci eu as fi fost tare incurcata,n-as fi stiut cum sa-mi ascund emotiile si fericirea revederii si poate ca imi dadeau lacrimile si ne puneam cu totii pe bocit.Asa insa,primul lucru dupa intrarea in apartament si dupa spalarea sumara a mainilor,era …despachetarea.Atunci,aplecata peste bagaje,daca vreo lacrima de fericire se prelingea peste sacosa nimeni nu ar fi vazut-o,eu spuneam ce-i in fiecare pachet,pe borcane si scria,ei exaltau de bucurie,mai ales daca le duceam si sos de hrean asa cum il facea mama mea.Si asa treceam eu ascunzandu-mi sentimentele si emotiile,caci,daca se intampla altfel,se intrista toata lumea si ce rost ar fi avut intalnirea?La mama insa,nu stiu de ce,dar la mama imi amintesc ce bucuroasa era ea draga mea,cand din bagajul meu am scos o punga mare ,de un leu (erau mari pungile acelea de un leu,pe vremea aia,asa ca una de la Billa,sau de la Plus,acum) plina ochi cu fasole pastai,galbene,lungi cam de 35 cm si late de cel putin 3 cm,pastaile.Era prima mea recolta in gradina mea de vis,care pe atunci,ca si acum,era locul meu preferat,asa cum unii se duc in parc,altii la plimbare pe strazi,la sosea cu masina,eu ma duceam in gradina,cu un scaun pliant si o carte,sau revista si stateam,in sarbatoare,printre castraveti,rosii si ardei.Nu ,la umbra fasolei pe poci nu-mi placea,ca-s zodie de vara si imi place soarele.
Dar,de fapt nu despre toate astea am intentionat eu sa va spun,dupa cum se vede din titlu (altadata nu o sa mai scriu titlul decat la sfarsit :) ),ci despre disponibilitatea oamenilor de a se confesa strainilor.Da,nu ma credeti?Pai,cum era mai bine sa-ti descarci sufletul si bagajul de povesti pe care le-ai trait, oamenilor acelora dispusi sa te asculte,inteleaga,aprobe si apoi sa-ti spuna si ei la randul lor,povestile,…sau sa te duci la preot cu care desigur te vedeai in fiecare Duminica la Liturghie?Si pe urma,la preot timpul de confesiune este limitat…,atata lume vezi ca sta la coada si te grabesti si doar raspunzi prin NU,deobicei,pe cand in tren…lume,lume…ai tot timpul din lume in 8 ore sa mai te si ridici la Deva,la geamul de pe culoar sa vezi Cetatea.Iar cand interlocutorul tau coboara,a luat cu el o parte din tine si dupa ce i-ai facut cu mana ,amintindu-si de ce se afla acolo,uita complet calatoria,poate ca-si mai aminteste nitel la masa de seara acasa la el,cand familia il intreaba cum a calatorit.Dar atat,caci mai departe totul se spulbera,nu-ti mai amintesti povestile pentru ca ele nu-s importante decat in tren,prin insemnatatea pe care le-o da povestitorul.Si mai este ceva…timpul trece asa de repede,ca nici nu vezi cand trenul a trecut de…Orastie si esti deja la…Lugoj.Ce fain!!Sunt deja in Banatul meu drag,mai am un pic si ajung la Timisoara.Si oboseala mi-a trecut,ca doar am sezut pe bancheta atatea ore,ceea ce acasa nu faceam asta niciodata si am povestit despre mama si despre copil ,cat despre sotul meu nu prea povesteam ca stiam zicala aceea care spune …niciodata sa nu ispitesti soarta. 😉
Iubesc sa merg cu trenul,dar cu avionul…ador sa zbor.
AM LEGAT de Marin Sorescu
