Monthly Archives: iunie 2018

Fara sa ma gandesc o clipa ca este ziua copilului, ii povesteam sotului meu si fiului meu cu care eram pe video, ce faceam eu la opt ani.

La opt ani caram apa cu ghiscanul(ceva care seamana cu stropitoarea doar ca avea teava de curgere a apei sus si mica) de la fantana care se afla la doua strazi de noi. Pe a doua strada locuia cu chirie cel care urma sa ne creasca, taica de acum, adica si cand ma vedea(ca era poarta deschoisa, era un fel de oficiu al cooperativei l;a care era el angajat) indoita in doua pe partea opusa ghiscanului iesea si-mi lua din mana ghiscanul si mi-l cara pana la poarta noastra.

Niciodata nu mi-a spus de ce face asta si nici eu nu m-am si nu l-am intrebat, destul ca mult mai tarziu am inteles ca are suflet bun.

Dar cred ca era inainte de a avea eu opt ani, fiindca la opt ani ai mei, el a devenit taticul si asta s-a intamplat mult inainte, deci poate ca aveam sapte, sase, cine mai stie.

Nu, nu mi-a fost greu si nu m-am plans si nu am spun ca nu fac ceva ce-mi zicea mamica sa fac sau bunica.M-am maturizat aproape imediat ce murise tata cand eu aveam patru ani, am incetat sa rad, lumea mea era trista, eu la fel si totusi mama ne iubea isi dadea si sufletul pentru noi si asta am simtit si de aia nu mi-a fost greu.

Cand stii ca esti iubit, nimic nu este greu.

Jucariile mele de copil erau stiuletii de porumb cu ghijele uscate si porumbul copt. Desfaceam ghijele in fasii si ii faceam par papusii, apoi il impleteam in codite sau faceam alta freza papusii.Si, culmea norocului, aveam chiar mai multe si toate erau gratis.

Ne mai jucam cu Carmen Dumitrescu, nepoata de-a unei vecine bune de-a mamei, care nepoata venea in vacanta la bunica ei, ea locuind in Timisoara. Si Carmen era o zana pentru mine, era frumoasa, avea tenul alb si parul blond spre saten si putin ondulat si avea haine cum nu am mai vazut eu lungi si vaporoase, roz si albastre, frumos pastelate, cred ca hainele mamei ei aduse la parinti ca nu-i mai trebuiau. Si ne jucam de-a balul, de-a serbarea, de-a cine mai stie, doar atat stiu ca nu am suferit niciodata de faptul ca nu aveam ceva. Ceea ce mi se intampla si astazi  :))

Cand o promotie de-a mea a absolvit, nostalgia copilariei am pus-o in pliantele pe care le-am oferit absolventilor cu poezia lui O. Goga, Copiilor

Veniţi la sânul meu cu toţii,
Copii cu frunţile senine,
Veniţi să primeniţi izvorul
Nădejdii mele de mai bine!
Voi sunteţi roua dimineţii
Ce scânteie neştiutoare
Că poartă-n ea întreg argintul
Curat al razelor de soare.
Din glasul vost’, un dulce clopot,
Ce mângâie-un amurg de seară,
Învaţă sufletul meu, bietul,
Să creadă-n flori şi-n primăvară.
Şi parcă înţeleg mai bine
Privighetoarea care cântă…
Veniţi, veniţi! Mi-atât de dragă
Zburdălnicia voastră sfântă.
Căci râsul vostru plin, năvalnic,
Ca unda râului de munte,
Îmi amuţeşte-ndurerata
Poveste-a firelor cărunte.
Şi parcă-mi picură un cântec
La poarta minţii mele reci:
– O dulce-ntârziată rază
Din raiul meu pierdut pe veci…
II
Copii, cu ochii mari şi limpezi
Ca raza nopţilor albastre,
De ce purtaţi şi voi osânda
Ce-a scris ursita firii noastre?
O jale sufletu-mi despică
Şi-mi frânge visurile-n două,
De glasul minţii mă cutremur:
… Şi voi veţi fi asemeni nouă!…
……………………………………