Obișnuința

Eram tare ocupata pe vremuri, nu mai stiam de capul meu, adica, ba da, stiam exact ce am de facut doar ca de un singur lucru nu-mi mai ramanea timp: spalatul vaselor. Si, atunci, el, sotul care tine la familia lui si vrea sa faca si el bine, adica sa fie bine, se apuca si le spala el, mai tot timpul. Desi le spala bine nu l-am laudat niciodata, nici nu bagam in seama, era firesc sa fie asa, eu pregateam ce puneam pe masa, dupa masa deschideam usa la ora fixa, trebuia sa ma aranjez nitel, inainte,  sa ma primenesc, sa fiu o prezenta nu doar utila ci si…acceptabila. Aaa…mi-am amintit,  cat de agreabila eram,  zilele trecute cand trei „trandafiri” venisera sa-mi ureze cele obisnuite si, cum sunt niste despteti cu vorbele si glumele tot timpul la ei, unul zice : „scoateti  caietele pe masa”,  iar eu : „pixuri va dau eu”.

Asa,  si cum ziceam, masa trebuia stransa-aia din bucatarie- vasele trebuiau spalate si puse la loc, cineva trebuia sa le faca si pe astea, nu?

Problema e ca dupa ce m-am pensionat am rupt-o’n „fericire”, daca fericire inseamna bani mai multi la bugetul familiei, am  plecat peste mari si tari, mi-am racorit ochii si sufletul, nu m-am mai intors la programul de dinainte, chiar daca si acum ma mai suna cate cineva sa-mi ceara lectii de fizica pentru copilul, nepotul, fiul prietenei, etc. Deci spalatul vaselor devenise pregnanta obisnuinta a sotului meu. L-am lasat o vreme, deh, trebuia sa ma obisnuiesc si eu sa nu le scap din maini, i-am mai ingaduit  cativa ani sa le spele el, era pasiunea prea mare, nu o puteam perturba. Pana intr-o zi -toate incep intr-o zi – cand i-am spus „gata cu vasele, nu vreau sa te mai vad sprijinit cu fruntea de marginea ferestrei dulapiorului atarnat deasupra chiuvetei”  si am scos fereastra din  țâțâni .

N-o sa  stiti niciodata adevaratul  motiv pentru care nu-l mai las pe sotul meu sa spele vasele.